„Utopiile,
spune Berdiaev, ne
apar astăzi mult mai realizabile decât se credea pe vremuri. De aceea în
vremurile noastre ne aflăm în faţa unei întrebări destul de chinuitoare: cum să
evităm înfăptuirea lor definitivă?... Utopiile sunt realizabile. Viaţa se
îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care
intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi
de a reveni la o societate neutopică, mai puţin perfecă dar mai liberă.”
Acest motto stă la începutul distopiei Minunata
lume nouă, publicată de Aldous Huxley în 1934. Poate, dacă n-aş fi avut
neşansa de-a trăi într-o societate cândva utopică, aşa cum a fost
totalitarismul comunist, aş putea crede că niciodată o astfel de utopie n-ar fi
fost posibil să devină realitate. Marile schimbări prin care trece omenirea de
o bună bucată de vreme mă fac să văd în cartea lui Huxley mai mult o previziune
a ceea ce ar putea să se întâmple decât un scenariu sf.
Mai întâi câteva cuvinte despre
autorul acestei cărţi: Aldous Leonard Huxley
s-a născut la 26 iulie 1894 în Godalming, Surrey, Anglia, în celebra
familie Huxley. Era fiul scriitorului Leonard Huxley, nepot al renumitului
naturalist şi eseist Thomas Henry Huxley şi fratele nu mai puţin celebrului
naturalist Julian Huxley. Având o constituţie fragilă, copilul Aldous avea
calităţi intelectuale cu mult deasupra celor de vârsta lui. Şi-a început
aventura cunoaşterii în laboratorul tatălui său, continuând sub supravegherea mamei
sale, Julia Arnold, la Hillside.
Când împlineşte 14 ani, în 1908, trece printr-o adevărată tragedie,
pierzându-şi în aceeaşi lună atât mama cât şi sora, pe Roberta. Îşi începe
studiile la Eton, însă, fiind suferind de o boală rară (keratitis punctata) care-i afectează vederea, face o întrerupere de
2 ani, după care continuă la Balliol College, Oxford, unde va preda pentru
scurt timp literatură. În 1914, fratele său mai mare Noel se sinucide. El
rămâne departe de front datorită întunericului în care se afunda de la o zi la
alta şi care-i inspiră mai târziu romanul Orb
prin Gaza (1936) .
În 1916 debutează cu volumul de
versuri Roata în flăcări, iar în
proză, peste patru ani, în 1920, cu volumul de nuvele Limbo. Primul său roman, Galben
de crom, apare în 1921. Mare admirator al literaturii franceze, Aldous
Huxley s-a format la şcoala lui Voltaire, Diderot, Proust, Baudelaire, Anatole
France. O foarte mare pasiune nutrea pentru opera lui Shakespeare, iar dintre
contemporani, pentru D.H. Lawrence. A publicat de-a lungul vieţii peste
patruzeci de volume, fiind recunoscut ca un scriitor satiric redutabil şi ca un
gânditor politic de valoare.
Dintre romanele sale mai
cunoscute amintim: Punct şi contrapunct(1928), Minunata lume nouă (1932), Orb prin Gaza (1936), Geniul şi zeiţa (1955).
Se căsătoreşte cu Maria Nys şi în
1937 se mută în California, unde i se refuză acordarea cetăţeniei americane pe
motiv că n-a dorit să renunţe la ideile sale pacifiste pentru nişte false
convingeri religioase. În cartea sa Scopuri
şi mijloace, publicată în 1937, arată că în
civilizaţia modernă, majoritatea oamenilor îşi doreşte o lume a păcii,
libertăţii, dreptăţii şi iubirii frăţeşti, însă nu ştie cum s-o pună în
practică. Din relaţia cu filozoful indian Krishnamurti şi apropierea de cercul
practicanţilor vedanta, rezultă cartea sa fundamentală în materie de
spiritualitate, Filozofia eternă (1945), în care analizează operele unor mari
gânditori mistici.
Orbirea sa progresivă l-a determinat
să aplice la Metoda Bates pentru creşterea naturală a vederii. Şedinţele de
meditaţie şi experienţele căpătate în urma consumării unui drog psihedelic
numit mescalină devin material pentru cărţile sale Uşile percepţiei şi romanul Rai
şi Iad, devenite celebre în
perioada hippie. Titlul eseului (Uşile percepţiei) a inspirat şi numele
formaţiei rock The Doors.
În 1955 îi moare prima soţie, iar în 1956 se recăsătoreşte cu scriitoarea
Laura Archera. Este diagnosticat cu cancer de laringe în 1960, însă continuă să
scrie şi să ţină conferinţe în universităţi americane de prestigiu. După ce în
1936 a primit premiul James Tait Black Memorial Prize, pentru romanul After Many a Summer Dies the Swan, în
1958 refuză ordinul Knight Bachelor oferit de fundaţia Macmillan. Alături de
prietenii săi americani Gerald Heard, Buckminster Fuller, Lewis Mumford este
considerat printre intelectualii de vârf ale cărui idei se bucură de un
susţinut prestigiu.
Trebuie să amintim că Aldous Huxley a avut mare influenţă şi asupra
prozatorilor români interbelici- Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban.
Moare pe 22 noiembrie 1963. Anunţul morţii sale
a fost eclipsat de moartea împuşcarea lui J.F. Kennedy, petrecută în
aceeaşi zi, şi de moartea marelui scriitor irlandez C.S. Lewis. Romanele sale satirice (Frunze veştede), utopice sau distopice (Minunata lume nouă) nu ratează niciodată scopul de a-şi captiva
definitiv cititorul şi de a-l pune pe gânduri. Fin observator al societăţii în
care trăieşte, critică moravurile până la caricaturizare, propunând în schimb o
societate dezlegată de prejudecăţi.
Celebrul roman Minunata lume nouă, publicat în 1932, continuat cu Reîntoarcerea în minunata lume nouă,
publicat în 1958, porneşte de la ideea unei societăţi distopice care, pentru
a-şi ţine cetăţenii sub control, recurge la orice mijloace. Titlul cărţii este
ironic: minunata lume virtuală, nu
este decât un surogat de existenţă în care minciuna a căpătat grad de adevăr
absolut. Originea acestei lumi se află în era Ford, momentul lansării pe piaţă
a automobilului devenind punctul zero de referinţă, în locul anului 1, anul
naşterii lui Hristos. Industrializarea şi supertehnologizarea vieţii, accelerate
de la an la an în numele unor idealuri, au drept consecinţă dezumanizarea
individului. Adevăratele valori care au contribuit la evoluţia şi menţinerea
umanităţii în limitele unor standarde, valori precum: iubirea, căsătoria,
liberul arbitru au fost eliminate. Întreaga societate a devenit un angrenaj în
care doar câţiva indivizi au dreptul de-a alege şi de a decide pentru toţi
ceilalţi. Pentru pornirea şi pentru
menţinerea acestui angrenaj în mişcarea indusă s-a recurs, în primul rând, la manipularea
genetică a rasei umane.
În
sinistra clădire numită CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA
CENTRALĂ, ovulele produse în laboratore sunt puse în incubatore şi tratate din
punct de vedere fizico-chimic, astfel încât, viitorul tuturor indivizilor care
se vor naşte este condiţionat încă din faza embrionară. S-a ajuns până acolo
încât folosind metoda Bokanovski,
dintr-un singur embrion uman, tratat, se obţin până la 96 de indivizi
prin dividerea acestuia. Şi toate astea se petrec în Sala Predestinării
Sociale.
Apoi, indivizii sunt educaţi şi supuşi
unui tratament numit hipnopedie, educaţia în timpul somnului prin repetarea de
nenumărate ori a unor elemente ce rămân imprimate în subconştientul copiilor.
În final rezultă o societate împărţită în caste în vârful căreia se află
indivizii Alfa, care sunt şi cel mai bine dotaţi din punct de vedere
intelectual. Pe treapta următoare sunt indivizii Beta, Delta ,Gama, iar la baza
piramidei, Epsilon, cei mai proşti „că nici nu ştiu să scrie şi să citească”.Chiar
dacă mintea Epsilonilor nu se maturizează şi rămân ani îndelungaţi simplă masă
de manevră, mare lucru nu se poate face cu ei nefiind dezvoltaţi din punct de
vedere fizic. Dezvoltarea precoce a indivizilor din punct de vedere sexual este
unul din ţelurile societăţii care populează era Ford. În incubatoarele de
condiţionare neopavloviană bebeluşii sunt învăţaţi să urască florile şi cărţile
lucruri care i-ar fi putut influenţa negativ în gândire şi le-ar fi dezvoltat
imaginaţia.
Fericirea este generalizată: fiecăruia îi sunt asigurate nevoile, nimeni nu
simte decât ceea ce trebuie să simtă, conflictele lipsesc pentru că nimeni
nu are conştiinţa nedrepăţii. Pastilele de soma, un soi de drog, dizolvă orice posibilă
frustrare sau nelinişte. Sexul este liber, încurajat şi practicat oficial la
întruniri în care Marele Ford (divinitatea supremă) este venerat; legăturile
sentimentale-abolite (familia nu mai există, prieteniile – mai degrabă
amiciţii). Totul funcţionează precum un organism perfect în cadrul
căruia părţile componente încetează să mai existe ca individualităţi. În
această lume se mai păstrează urmele vechii societăţi, dar în rezervaţii
izolate.
Problema acestei cărţi este că nu
are profunzime, aşa cum nu are profunzime societatea pe care o descrie, căci
psihicul unui locuitor al Lumii noi este redus la minim. Biologia sufocă emoţia
şi întregul roman. Dacă asta a fost intenţia lui Huxley, atunci trebuie să
recunosc că a reuşit de minune. Tensiunea pe care o societate distopică o
exercită inevitabil nu se acumulează nicăieri în această carte. O cauză poate fi aceea că romanului îi
lipseşte un personaj principal. Bernard, bărbatul Alfa – care, pe când era un
simplu embrion pe “linia de fabricaţie”, a suferit un “accident” iar acum are
anumite deficienţe de adaptabilitate – şi sălbaticul adus din rezervaţia în
care s-a născut dintr-o mamă Alfa şi un nativ necondiţionat biologic sunt
unidimensionali şi neconvingători. Presiunile la care sunt supuşi vin mai
degrabă din interior decât din exterior, ele se află în vecinătatea
disconfortului provocat de o astenie, nu de conştiinţa groazei în faţa unei
organizări totalitare. Personajele nu realizează
dimensiunea libertăţii, nu se pot raporta la ea, iar asta le goleşte
de dramatism, căci nu pot evolua, nu se pot îndoi de realitatea pe care o
cunosc. “Sălbaticul”, singurul personaj ceva mai substanţial, cel care
subsumează o dublă experienţă, cea din rezervaţie şi cea din Lumea Nouă, este
“pierdut” de Huxley undeva între prosternările sale mistico-religioase şi
regretul după mama moartă. El se transformă într-o victimă colaterală a
societăţii, nu în una directă.
Dacă în romanul lui Orwell, 1984, în Noi-ul
lui Evgheni Zamiatin şi chiar şi în Povestea cameristei de M. Attwood sau în Ţara ultimelor lucruri a lui P. Auster pulsează sentimentul unei sufocări
generalizate, a unui sfârşit de lume, aici această senzaţie nu se condensează.
Obiecţia care se poate ridica
este aceea că o astfel de societate se dovedeşte cu atât mai sinistră, cu cât
cei care o compun sunt convinşi de perfecţiunea ei. Huxley a încercat în această carte să ne
desfăşoare o asemenea posibilitate. Răul
suprem e cameleonul perfect: se camuflează sub masca binelui. Din acestă
cauză, lipseşte cenuşiul orwelian. Ei bine, eu cred că argumentul poate căpăta forţă doar la un curs de
ştiinţe politice, nu la unul de literatură (şi ca să o spun pe aia dreaptă, am
am luat parte doar la primul tip de curs). Literatura nu ar trebui să compare
structuri socio-politice, ci structuri narative care le încorporează. Şi aici
vreau să semnalez încă un derapaj al autorului care, în Întoarcere în lumea nouă, vorbeşte cu o oarecare
superioritate despre faptul că societatea descrisă de el are o mai mare şansă
de concretizare decât lumea orweliană. Dar, din fericire, valoarea literaturii
nu se calibrează prin capacitatea de a reproduce realităţi.
Şi uite aşa, am ajuns să scriu mai mult despre cărţile care mă dezamăgesc
decât despre cele care îmi plac.
Bibliografie : Minunata lume
nouă, Aldoux Huxley, Ed. Polirom, 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu